Cât de dependenţi sunt copiii de calculator?
Iniţial, copilul descoperă că jocul pe calculator şi privitul la televizor sunt distractive. Părinţii sunt mândri că micuţii lor sunt pricepuţi în a mânui tastatura şi telecomanda cu abilitatea unui adult.
Apoi, pruncul stă tot mai mult în compania ecranului cu imagini mişcătoare. Acesta devine, încet-încet, cel mai bun prieten al său. Urmează zile când ajunge să nu se mai despartă de ecran timp de 12-13 ore. Jocul, chat-ul sau televizorul ajung o dominantă în viaţa sa şi îi oferă satisfacţii majore. Dependenţa nu e decât la un pas.
Dependenţa de televizor şi de jocurile la calculator este o boală care face parte din categoria adicţiilor, adică a activităţilor care fac plăcere şi care au tendinţa de a se repeta, această repetiţie ducând la dezorganizarea şi fragmentarea vieţii obişnuite, spune medicul Constantin Oancea, profesor consultant la Clinica de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului de la Spitalul Alexandru Obregia din Bucureşti.
Copiii devin solitari, nervoşi şi obosiţi
Copiii care petrec prea mult timp în compania ecranului, fie că este vorba de televizor sau de computerul personal, devin la maturitate oameni dezorganizaţi, haotici, adesea rupţi de realitate, izolaţi şi de cele mai multe ori nefericiţi, avertizează doctorul Oancea.
Foarte mulţi dintre copiii cu o asemenea dependenţă sunt nervoşi, ţipă sau încearcă să se impună în faţa părinţilor. Ei nu mai sunt interesaţi de şcoală, refuză să îşi facă lecţiile sau să se culce. Suferă de insomnii, adesea stau nopţi întregi pe Internet, iar a doua zi sunt prost dispuşi şi obosiţi.
De asemenea, studii ale American Academy of Pediatrics (AAP) au demonstrat că există o legătură între obezitate şi privitul excesiv la televizor: copiii sunt inactivi în acele momente şi mănâncă junk food.
Însă şi copiii din România se uită tot mai mult la televizor. Cel mai recent studiu al Consiliului Naţional al Audiovizualului, realizat la nivel naţional în colaborare cu Metro Media Transilvania în perioada septembrie-octombrie 2007, a arătat că, în timpul liber, 98% dintre copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 15 ani preferă să se uite la televizor, iar 45% se joacă pe video sau pe calculator.
Pe de altă parte, televizorul este obiectul care le-ar lipsi cel mai mult copiilor dacă nu ar exista: 58% dintre ei i-ar duce dorul, în timp ce 16% ar simţi lipsa calculatorului.
Deşi unul dintre argumentele pentru folosirea Internetului de către copii este acela că ei pot afla o mulţime de informaţii interesante şi îl pot utiliza în procesul de învăţare, studiul CNA a demonstrat că 50% dintre ei se joacă atunci când îl folosesc, iar 47% stau pe chat-uri.
“Viaţa ne este dată, dar trebuie să o mobilăm”
“Dependenţa de televizor ascunde un gol interior, o lipsă de preocupări în viaţa obişnuită, de angajare în realitate, o fugă de propria existenţă. Ca să consumăm mai puţin televizor trebuie să ne facem viaţa mai frumoasă, trebuie să avem iniţiativă. Viaţa ne este dată, dar trebuie să o mobilăm”, spune medicul Oancea.
Adicţiile apar la copiii neglijaţi, care nu petrec suficient timp în activităţi cu alte persoane. Părinţii sunt mulţumiţi de faptul că micuţii lor stau liniştiţi în faţa ecranului, însă efectele asupra copiilor sunt negative.
“Dacă nu au succes în viaţa socială, au succes în viaţa virtuală. Aceasta poate să creeze ceea ce se numeşte un surogat de succes. Şi acest surogat de succes poate să fie suficient pentru unii tineri”, e de părere Oancea.
Satisfacţii există. “Dar e o bucurie solitară, tristă”, adaugă el.
“Video-copilul”
În cartea sa, ”Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”, politologul italian Giovanni Sartori oferă o previziune sumbră despre viitorul copiilor noştri. Termenul de “video-copil”, inventat de Sartori, denumeşte copilul format de vedere, care este, de cele mai multe ori, ”un înrobit pe viaţă de videogames”.
„Video-copilul de astăzi, al primului val, se mărgineşte să etaleze un creier atrofiat din punct de vedere logic şi raţional; cel multimedializat de mâine, din al doilea val, va fi, prin urmare, tot un eu dezintegrat, un eu care va popula clinicile psihiatrice”, spune Sartori în cartea sa, a cărei idee centrală e că video-copilul rămâne marcat pe viaţă de o predispoziţie la joc.
Nu mai mult de două ore pe zi
Dacă s-a ajuns la dependenţă, părinţii trebuie să facă singuri o evaluare a copilului lor: e plictisit, neglijat, petrece prea mult timp singur? Dacă problema nu se rezolvă cu ajutorul familiei, părinţii ar trebui să consulte un psiholog.
E important ca activitatea de adicţie să fie înlocuită cu activitatea din viaţa reală. Copilul trebuie integrat în activităţi de grup, sociale, precum sportul sau dansul.
Constantin Oancea recomandă ca un copil să nu petreacă mai mult de o oră, două pe zi uitându-se la televizor sau jucându-se pe calculator. De asemenea, conform AAP, copiii sub doi ani nu ar trebui să se uite deloc la televizor, iar cei de peste doi ani nu mai mult de două ore pe zi.
În România însă, cifrele care arată cât timp pe zi stau copiii la televizor sunt îngrijorătoare: 35% stau peste două ore, 23% mai mult de trei ore, iar 16% depăşesc patru ore, a relevat studiul CNA.
Dependenţa poate fi diminuată, în timp, prin grija părinţilor şi prin ajutorul oferit de un psiholog. Însă profesorul Oancea avertizează că nimeni nu îi va putea da copilului înapoi timpul steril petrecut în compania ecranului: „E o pierdere de neînlocuit în existenţa cuiva. Am avut cazuri de copii care au stat 4-5 ani pe această activitate”, spune el.
Givanni Sartori este însă pesimist şi nu are încredere în capacitatea părinţilor de a-şi ajuta copiii, ba chiar dimpotrivă: „părinţii din 1999 sunt la rândul lor foşti video-copii care se văd pe ei înşişi în odraslele lor”, iar „părinţii lui mereu da (care include da-ul privitului la televizor timp de ore şi ore în şir) concură la crearea copilului viciat”, conchide Sartori în cartea sa.
Tu ce părere ai? Crezi că televizorul sau jocurile pe calculator îi pot afecta pe copii? Care este rolul părinţilor într-un astfel de caz?
:P)
comentarii recente